Răspuns la Laudatio Viorel Munteanu

Domnule Rector,

Domnilor profesori-membri ai Senatului,
Doamnelor, Domnişoarelor şi Domnilor,

De câte ori am asistat la ceremonii, cum este cea de astăzi, am suspectat pe cei ce-și declarau (era să spun declamau…) emoția de un oarecare exces de grijă şi de atenție pentru ceea ce li se întâmplă, pentru imaginea și prestanța a ceea ce urmau să spună şi să facă… în împrejurarea dată.

Al doilea păcat de care mă simt azi vinovat venea din îndoiala că mulțumirile erau mai mult expuse decât rostite, poate, mai mult formule protocolare decât nevoia autentică de manifestare a gratitudinii.

Dar am greşit. Azi, când mă aflu înlăuntrul acestei minunate întâmplări, resimt emoția nu ca pe o slăbiciune psihică, temperamentală, ci ca pe o stare care se trăieşte nu numai ca ceva ce ține de destinul meu ci și ca ceva care ține de destinul acestei înalte şi profunde instanțe care este Doctor Honoris Causa. O instanţă în care funcționează judecata onestă a valorii, obiectivitatea şi generozitatea. Astfel, mulțumirile mele, departe de a fi lovite de orice formalism, sunt crescute din chiar emoția acestei clipe şi sunt tot atât de autentice pe cât este de autentică prezența dumneavoastră aici – Domnule Rector şi Domnilor membrii ai Senatului, şi hotărârea dumneavoastră de a învălui inima mea muzicală cu rezonanța şi fulminanța titlului de Doctor Honoris Causa.

Mulțumirile mele sunt o bine temperată şi cuviincioasă reverenţă făcută muzicii, creației artistice, în general, dar şi un act de consfinţire a dreptului şi accesului nostru la solemnitate, a capacității noastre de a surprinde semnificația, de a o trăi și de a o transmite şi celorlalți.

Mulțumirile mele se îndreaptă şi către dumneavoastră, adică celor care faceți parte din efortul ca cele două universități – „Ovidius” şi „George Enescu” – să devină două spații gemene ale învăţământului şi creației, două temple în care, cu abnegație, pricepere şi dăruire, se lucrează la desluşirea misterului ce învăluie dintotdeauna sunetul, cuvântul, culoarea şi forma. Două spații tutelate de două înalte frunți Ovidiu şi Enescu luminate de un acelaşi Luceafăr al iubirii şi suferinţei, două existenţe suspendate între,,Nu spera şi nu ai teamă”.

Dumneavoastră, ca autori ai acestui moment, îmi spuneți, desigur, că drumul meu a fost cel bun, că am ajuns acolo de unde nu pot sa fac altceva decât să merg mai departe spre sinele meu, adică spre oameni…

Dumneavoastră ați înțeles că Ștefan cel Mare şi Sfânt, Enescu şi Eminescu au fost punctele cardinale între care s-a mişcat sufletul meu, că aceste stele ale universului românesc sunt şi rădăcinile din care mi-a crescut numele, inspirația şi dăruirea creatoare.

Şi tot dumneavoastră ați reconfirmat statura de mari maeştri compozitorilor și profesorilor mei: Vasile Spătărelu, Gheorghe Ciobanu şi Roman Vlad, repere umane şi estetice, oameni pentru care fiecare frază muzicală pe care o scriu este de fapt încă o declarație de admiraţie şi recunoştinţă; recunoștință și neuitare pentru cei care au bănuit în mine sămânța, mai întâi, iar mai apoi solul în care să mă aşeze, să mă vadă cum cresc şi cum îndrăznesc să mă dărui…

Îmi place să-l amintesc pe profesorul Gheorghe Ciobanu, cel care mi-a arătat drumul spre muzica bizantină, drum ce începe de la Mănăstirea Putna – acest „Ierusalim al neamului nostru” – cum o numeşte chiar Mihai Eminescu – şi se termină în inimile noastre iubitoare de Dumnezeu şi de țară.

Dacă Brâncuşi ne-a dat masa la care stau marile tăceri ale lumii, rânduite într-o perfectă ordine cosmică, tăceri din care ne-am luat cuvintele, cântecul și încordarea către prefecțiune, Ştefan cel Mare ne-a dat istoria unui neam străbătută de zvonuri de luptă şi de strigătul victoriei, dar şi biserici ca loc sfințit pentru înălțarea gândului spre Dumnezeu, întotdeauna însoțit de isoane liturgice, de adâncimea şi liniştea cântărilor de mulțumire, de preamărire a lui Dumnezeu.

Fascinat de această uriaşă personalitate care este Ştefan cel Mare, aş putea să cad într-un discurs care, desigur, ar putea suferi de un exces de cuvinte… aşa că, în locul cuvintelor, să lăsăm să vorbească… Glasurile Putnei.

Pe George Enescu îl poți cauta şi îl găseşti în multe variante biografice, în dicționare universale, în cronici şi studii, în cărți, mai mult sau mai puțin romanțate, în impresionante arhive, dar pe cel mai exact şi mai adevărat Enescu îl găseşti în muzica sa.

Şi eu l-am căutat, şi l-am găsit, şi îndrăznesc să spun că l-am și întâlnit; l-am întâlnit în extrem de densul şi inconfundabilul folclor – de la duioşie, bucurie, tristețe, ironie şi gravitate”, până la bocetul ca prolog şi epilog al tragediei umane; l-am întâlnit în rafinatele sale lucrări simfonice, în rostirea limpede şi liberă a melosului – stil proclamat în celebrul său parlando rubato”; l-am întâlnit, m-am emoționat, l-am înțeles, iar Adagio – Rubato din Cvartetul de coarde nr. 2 a fost consecința firească a acestei întâlniri; o meditaţie în timp asupra Sonatei sale în „caracter popular românesc”.

Sigur e greu de spus dacă o operă literară provoacă o inspirație muzicală, o nevoie de tălmăcire prin sunete a cuvântului sau, dacă nu cumva, muzica inspiră la crearea unei exprimări literare.

Oricum ar fi, mai uşor ne este să înțelegem, să ştim şi să credem că marea muzică este atinsă de grația poeziei, precum poezia este poezie numai în măsura în care poartă în ea inefabilul, emoția, muzicalitatea.

Când te afli în fața unei opere, rarisimă prin egalitatea pusă între formă şi conţinut, aşa cum este Glossa, o operă în care geniul lui Eminescu a adunat luciditatea întregii lumi, disperarea şi resemnarea omului ce şi-a asumat propriul destin, ca muzician-adică un privilegiat în relația cu sunetele – eşti, desigur, tulburat peste măsură şi ispitit să cânţi acest moment de meditație asupra omului şi a lumii.

Tulburat a fost şi Enescu de Poetul „nepereche” şi de acea a început să scrie Poemul vocal-simfonic Strigoii şi Simfonia a V-a, cu cor, pe versurile Mai am un singur dor

Mărturisesc că tulburat, şi eu, de perfecţiunea acestei mari poezii am scris Simfonia I »Glossă».

Și pentru că suntem sub impresia – şi literară, şi muzicală – a Glossei, să glosăm şi noi pe margina acestei minunate clipe, să ne păstrăm luciditatea şi umorul, şi să fim de acord că „Toate-s vechi şi nouă toate”.

Viorel MUNTEANU Constanța, lunie 2006