22 februarie – 2 mai 2019. La cea de a XXI ediție, 22-23 februa-rie Colocviul Național de Muzicologie și-a acordat „vocile” in hono-rem Viorel Munteanu[1]: Patru decenii de viață creatoare, vizibil constelate pe cele trei sferturi de veac, atât cât i se numără anii. Trei volume de „Rezonanțe” la operă, dimensiune biblică, și un album omagial încopciind cronologic momentele astrale ale parcursului.
Aurel Brumă: Stăm cocoțați la etajul doi al Clubului Râpa Galbenă, într-o sală de balet, fiecare oglindă fiind o posibilă intrare pentru numeroasele personaje, soliști sau membri de ansamblu, care ți-au mobilat viața de până acum. Compozitor, pedagog, publicist și managerul care, ctitorial, ai reușit să oferi Universității de Arte „George Enescu” argumentele unei instituții academice de nivel european. Mulți dintre absolvenți, disipați pe mapamond, au devenit ambasadori ai instituției tutelare.
Viorel Munteanu: Important este, mai ales, ce urmează, ce fructifică. Și mă refer la proiectele unor cursuri internaționale la toate cele trei domenii (muzică, teatru, arte plastice), așa cum îmi doream pe când eram rector. Diplomații acestor cursuri vor avea recunoașteri internaționale, beneficii curriculare.
Încep cu cei din Sărărie, de la fostele grajduri regale. Artiș-tii plastici.
Acolo avem un campus universitar. Caii mai aleargă doar pe simezele din acel spațiu modern amenajat. Mi-amintesc că, pentru a duce înăuntru o aparatură performantă, voluminoasă, a trebuit să spargem și zidul adăugitor intrării.
Și mă-ntorc spre oglinzi. Unde, când apare compozitorul Viorel Munteanu?
În 1970. Cu piesa cântată de Cornel Constantiniu, „Când ninge” și piesele corale interpretate la Filarmo-nică sub bagheta maestrului Ion Pavalache. Era mult, era puțin, puțin cred fiindcă m-am decis să studiez compoziția „la zi”. N-a fost ușor. Radioul obliga la efort, apoi alt efort și o planificare la sânge. Zilele tre-cute, revăzând fișele emisiunilor realizate în acei ani, m-am convins că am fost peste limite. Dar ce limite are un om, un creator? Construisem emisiunea Fonoteca melomanilor, piatră de încercare pentru cei care veneau să se angajeze la „muzical”. Emisiunea obliga să comunici, dincolo de informația strict muzicală, valori culturale, să te aliniezi unor mari oameni de cultură, de știință, firesc, fără emoții distructive mesajului ideatic. În primul rând, din atâtea limbi și gândiri, trebuia să-ți construiești propriul sistem de comunicare, amprenta personală. Nu era ușor.
Plus că „arbitrajul” avea chipuri diferite, cel al profesoru-lui George Pascu, spre exemplu.
Emisiunea era foarte ascultată. Și, la un moment dat, obligat de interesul publicului, am recurs la introul apartenent invitatu-lui din ultima emisiune, neconcluziv ci în sacade, în creșteri, rezonator urmării. Eliminam anonimatul, pericolul cuvântului care zboară, se pierde în structura specifică radiofoniei.
„Timpul personal de vis”, al creației ți l-ai apărat ostășește, fără derogare. Era timpul în care Viorel Munteanu dispărea din comunicare, din existența celorlalți, oglinda aceea arătându-te rezemat de pian, de știme, de audițiile secvențiale de care aveai trebuință.
Dar și de obligațiile administrative, cât am fost rector. Sunt un matinal. Primele ore ale zilei sunt benefice construcției de idei, decantării, selecției celor adunate din uiumul nopții. Gândi-rea muzicală se cere întreținută, cultivată. În tren, în mașină, no-tele, partiturile erau obligatorii.
Mă uit, te privesc, altfel decât portretistul. Încerc să ghicesc cine mai respiră odată cu tine, așa cum, de multe ori vocea mea, comunicând, e și a tatălui Constantin ori mamei Stela, ori, ori, ori… Cine te tulbură cu iubire?
Tehnica autoportretului, da. Cred că ceva a fost nativ, din-colo de faptul că nu am primit o educație muzicală în copilărie, faptul că veneau singure cântecele spre mine, că mușcam din ele încercând să cânt a însemnat ceva. Mama, cele patru surori mai cântă în mine. Satul esențial, bucuria muzicii, să nu-i spunem talent, cred că vine din partea mamei, udeșteancă. Iar la Udești erau verișorii mei, Costică și Gheorghe Pascal, naiști de mare virtuozitate. Școliți puțin dar hăruiți cu un talent peste margini. Au fost la Bacău și la Ansamblul „Ciprian Porumbescu” și încă le sunt dator cu scriitura pieselor ce li se cuvin. Și tot din oglin-da portretului nu pot lipsi cei dela Liceul Pedagogic din Sucea-va, acolo unde, nu știu de ce, dar profesorii au decis că trebuie să urmez calea muzicii. Și eu ca ei, sigur. Deloc întâmplător, cred, la Școala Populară de Artă, profesorul Zavulovici mi-a cumpărat vioară. O țineam acasă și făceam acolo toate lecțiile. Ștefan Pintilie, profesor și dirijor, la fel Ștefan Iriciuc, mă pregă-teau la solfegii și dictat de parcă ar fi dat ei admitere la Conser-vator. Tot ei m-au obligat să fac și pianul, regina orchestrei, a compoziției.
Așa îmi explic de ce o piesă pentru clarinet obligă instru-mentul să se fractalizeze în alte multe instrumente. În imagini. Revedeam Udeștiul, pe Aurel Recolciuc alergând stâna pe coama hotarului bucovinean, pe Deal la Oadici, clopotele în subțire, toate ca sunete, ca instrumente într-un instrument. Izbucurile memoriei transferate în muzică.
Piesa „Invocații” (o suită de imagini, de amintiri, inclusiv fluierașii de-acasă) a fost selectată la Concursul Internațional de la Ancona. Criticii, interpeții au fost încântați de paleta largă, de modalitățile de exploatare a clarinetului, de lumile posibile pe care ți le dezvăluie: starea de rugă, dorințele, peisajele. Aparent solitar, instrumentistul absoarbe într-o gradualitate, la altitudini diferite, împrejurul, natura căreia îi aparține. Sunt ecourile care vin din pian, armonice multiplicate, augmentând prezențe dife-rite.
Multe dintre piesele tale sunt apartenente confesiunii, dar și liturghiei. Acumulări personale dar și concentrate recompuneri ale zonei livrești, culturale și, desigur, monahice.
Învățătorul meu, domnul Stamate, avea cor la biserică. Cân-tam în cor. Colindam mânăstirile, mai ales pentru a asculta so-nurile bizantine, cântările psaltice. Or starea aceasta de rugăciu-ne și-a pus amprenta pe multe compoziții. În Oratoriu, ultima lucrare de mari dimensiuni, cred că am reușit să creez starea de rugăciune în care, nu cuvintele dispar, ci sunetele devin stare, exprimare a rugăciunii. Îi simțeam alături, scriam împreună cu exarcții, cu protopsaltul Putnei, veneau spre mine din lucrările transcrise de Ciobanu. Luam un volum, cântam, îi aluvionam într-o altă curgere componistică, îi mărturiseam în propria rugă-ciune. Pe 20 iunie va fi lansare de DVD și partitura Oratoriului la Muzeul Mitropolitan. Te rog să privești filmarea. Starea de rugăciune transmisă la instrumentiști, reverberată în sala Teatru-lui Național care devine Catedrală.
Mă gândeam la Verdi (Nabucco), Corul Robilor ca rugă-ciune asumată a libertății. Dar câte forme îmbracă libertatea?
Libertatea este în ființa omului. Toți caută o nouă formă de exprimare, adăugitoare celor acumulate. Roman Vlad spunea despre tradiție că este ca un copac pe care trebuie să-l îngrijești, să-l faci să-și dezvolte frumos ramurile, mlădițele noi, tu însuți putând fi una. Iar de aici natura pasională a dialogului dintre tra-diție și modernitate, vitezele, apele diferite dar echilibrate în ba-zinul larg al publicului. Verdi spunea că trebuie să scriem pri-vind înainte fără a pierde forța gravitațională a publicului căruia noi înșine, în forme diferite, îi aparținem.
Valorile identitare sunt multiple cu amprente subiectivate în creație, în compoziție, ca filon epic al discursului muzical, ca tablou celestial, cu dublă recuperare: dinspre trecut spre tine și invers.
Bine spus. Adânc. Când simți că un moment al compoziției tale atinge această proporție de aur este o mare fericire. De exemplu în Oratoriu am folosit foarte scurte momente reverbe-rând din mereu altceva, din Glasurile Putnei, spre exemplu, dar care își obligau rememorarea.
Aluvionări. Asemeni celor obligante, asumate din zona de metaforă, de scriitură poetică. Or vorbim de transferarea cu-vintelor spre portativ, într-un registru de lectură, de interpreta-re diferit de al criticului literar, actorului, filologului, astrono-mului sau matematicianului.
La 70 de ani am scris un concert, tot Rezonanțe, bineînțeles, în care prima parte se numea Metafore în sunet pe versuri de Lucian Blaga. Și am adus în față versurile recitate de Ion Cara-mitru, după care urmau piesele. Toți interpreții erau pe scenă, piesă după piesă, fără întreruperi de aplauze. Și asta fiindcă și spectatorii au rezonat sub sfera blagiană percepută prin Rezo-nanțele mele. Călătoream împreună.
Foarte mulți muzicologi, critici, oameni de cultură au scris despre lucrările tale îngemănate metaforei lirice. Și asta fiind-că li se propunea și au avut o altă perceție asupra textului. Și nu vorbeau despre complementaritatea muzicii ci despre o recon-strucție a percepției.
Uite, Glossa. Când poetul George Popa a disecat restructu-rând părțile, atomii semantici ai Glossei a descoperit simetria de aur a poemului (Viitorul și trecutul/ Sunt a filei două fețe/ Vede-n capăt începutul/ Cine știe să le-nvețe), versuri în jurul cărora, a dezvoltărilor posibile am meditat mai bine de doi ani. Și am dezvoltat simfonia pe prima strofă cu poziție normală și rever-sul.
Oglinda.
Dar o oglindă îmbogățită cu idei, propuneri, gânduri nemai-gândite până atunci. Uite, Gheorghe Firca, Ștefan Angi, Gheor-ghe Duțică au descifrat, spre exemplu, idei care mă bântuiau dar nu se întrupaseră încă.
Spre deosebire de câțiva ipochimeni care consideră opera eminesciană consumată, demnă de a fi canalizată în subteranele imaginate de ei, tu, aleg un exemplu, propui o altă dezvoltare a cunoașterii tezaurului, a operei poetului nepereche.
La o conferință de la Milano, la Conservator, apoi la Pesca-ra, înainte de audiția Glossei, am folosit fragmente din poem recitate de marii noștri actori concomitent cu traducea, pe ecran, în limba italiană. Uimirea, bucuria cunoașterii eminesciene la acest public a fost extraordinară. La Universitate, invitat pentru Opera Omnia, am pus Glossa și, înainte de Glossă, am pus reci-tarea marelui actor Ludovic Antal. O alchimie a semanticii și armoniilor peste închipuirea mea.
Rezonanțe – vibrații. Și nu-l uit pe Dumitru Mangeron vor-bind despre energiile vibratorii ale Vieții. Rezonanțele.
Eu am folosit prima dată acest titlu într-un poem muzi-cal (Rezonanțe I) de-dicat memoriei lui George Enescu, în care încercam să esențializez anumite stări sugerate de opera enesciană. În Rezonanțe II (dedi-cate lui Ciprian Porumbescu) am pus un conduct, un flaut care, în mintea mea era un nai. Versurile erau ale lui Vasile Filip:
Te cheamă viori de aramă/
Te strig
Viori de ferigă
La Stupca…
Și am folosit tușe din Balada lui Porumbescu într-o altă viziune, complementară. Din aceste Rezonanțe s-a impus firesc titlul celor trei volume editate la Junimea.[2]
Și îți amintesc că, atunci când căutam un titlu la primul poem al ciclului, chiar tu ai sugerat vibrațiile. Și nu m-a deranjat că am regăsit titlul, mai târziu, spre exemplu, la Mihai Moldovan. Și ce? „Vibrațiile” sunt de proprietate universală.
Te știu, cunosc regimul ascetic al muncii tale, cu ruperea în timpi de calendar precis a tuturor punților de comunicare cu ceilalți. O silabă, căutarea sensului, valorii acesteia îți poate măcina ore, zile, luni din timpul personal. Arhitectură creativă a căderilor și înălțărilor.
Da, compoziția poate fi privită ca o construcție: catedrală, cetate unde, încă de la fundație, este calculat totul. Spre exemplu simfonia Glossă este clădită pe cinci sunete. Iar posibilitățile de combinații trebuia să le știu de dinainte. Cum pleci, ce transpu-neri, formule. Am umplut un caiet cu astfel de calcule și asta pe parcursul multor ani. Și când găsești multi-armoniile, eterofo-niile melogramei Eminescu ai parcurs deja un lanț, o rețea combinatorie uluitoare.
Câte înfrângeri te poate costa clipa zborului, asta spunea, oricum altfel, Brâncuși vorbind despre viața unui creator.
Da, și cât de jertfelnic poate fi drumul către simplitate. Zbo-rul, la marele sculptor, nu este pasărea ci acel ceva pe care îl ri-dică în înalturi. Invitația spre un alt univers.
Da. Știe oare cineva câte catedrale încap în chilia lui Daniil Sihastrul sau la Ștefan cel Mare? Cât și cum își schimbă „vibrațiile” de la un creator la altul, de la o generație la alta…
Pentru mine, cel care vine din zona bisericuței dintr-un lemn dela Mănăstioara, cutie de rezonanță, mă face să cred că ce am scris despre reliefurile monastice ale perioadei ștefaniene au o explicație în propriul meu trecut, în aluvionările de care vorbeai, dar și în multă, multă muncă. Pentru Glasurile Putnei a trebuit să studiez, să acumulez aspecte teoretice vibratile compoziției, aproape doi ani.
Eminescu vine la Iași, scrie, reașează reliefurile Poeziei, ale Cuvântului. Creangă vine la Iași, iese din manuale pentru a urca în altitudinile prozei naționale. Iorga, Enescu și, mai spre noi, Labiș, Ursache, Turtureanu… Cumva tocmai rezonanțele acestui cuib strâns între șapte (număr al basmului, al zborului) coline, antene vii ale rugăciunii în existență neîntreruptă au modificat traseele, evoluția acestor creatori? Cum și cine ar fi fost Viorel Munteanu fără Iași?
Poate aș fi fost într-un alt centru cultural, muzical, nu știu. Dar Iașul care m-a absorbit încă din perioada studiilor și, pe un alt plan, întâlnirea cu Roman Vlad au definit practic tot mersul meu în viață pentru că aici s-a format baza culturală pentru mine, aici pasiunea creativă s-a intensificat.
Mă despart de tine (aniversarea a 80 de ani te trage de mul-tele funii mediatice) închipuindu-te sub ogiva unei biserici, amestecând culoarea pentru a completa chipul doar de tine știut al celestității.
Când scriam Oratoriul, deși cunoșteam Rugăciunea lui Eminescu, refuza să fie în orizontul vizibil mie. Pipăiam secven-ță de secvență cursul acestei lucrări, Oratoriul fiind, în fapt, o liturghie și, exact ca o străluminare a venit Rugăciunea. Eu, în toată literatura nu am mai aflat așa ceva:
Crăiasă, alegându-te
Îngenunchem rugându-te…