Viorel Munteanu, Volumul III
Muzică sacră, Colinde și Cântece de stea

Muzică românească a ultimelor decenii a scos în evidență ascensiunea viguroasă a unui creator pentru care noțiunea de ”modern”, cu toate nuanțele sau feluritele accepțiuni, în fața  aspirației către  ceea ce  este cu adevărat ”etern”!  Așa  cum sunt ctitoriile voievodale de pe plaiurile sucevene, în mijlocul cărora a copilărit, cum sunt cântările strămoșești, ce  au răsunat acolo de veacuri, sau cum sunt  faptele de vitejie ale domnitorilor, imortalizate de cronicari.

Viorel Munteanu, autorul la care ne referim, se află azi în fruntea instituției prestigioase care a sărbătorit de curând 145 de ani de existență, poartă numele lui George Enescu, și oblăduiește, deopotrivă, activități cultural-muzicale în străvechea capitală a Moldovei, pe lângă cele strict legate de învățământul  superior muzical.

Faptul se datorează performanțelor sale componistice, – despre care  vorbesc premii, distincții, programări în diferite centre europene,- caracterului multilateral al preocupărilor sale muzicale și muzicologice și nu în ultimul rând, farmecului pe care îl degajă o personalitate ce face să iradieze  în jur pasiunea pentru artă și o transmite dărnicie colegilor și colaboratorilor.

Nu este greu de remarcat că universul muzicii lui Viorel Munteanu este centrat în jurul categoriei sacrului, ce a care deține un loc privilegiat în gândirea unui Mircea Eliade, dar mai ales… în inimile ascultătorilor! Așa se explică faptul că lucrările sale se găsesc acolo în modul cel mai direct  și spontan un ecou, o rezonanță–  cuvânt magic, la care apelează și titluri unor piese de amploare.

Viorel Munteanu a scris lucrări camerale dedicate celor mai diverse formații sau instrumente.  Printre ele, cum ar fi remarcat Cvartetele pentru ansamblul ”Voces”, acel ”Stradivarius ieșean”. Cum l-a numit într-o cronică însuși autorul. De asemenea, Sonata pentru vioară și pian, precum și cortegiul de lucrări care se adresează instrumentelor de suflat (flaut, oboi, clarinet, fagot) în versiuni solistice, fie in parteneriat.

Iar dacă în coruri aflăm, un deceniu de predilecție  pentru creativitatea muzicianului, pentru afinitate declarată față de sursele folclorice sau religioase, factura simfonică sau religioasă  sau vocal-simfonică pare rezervată proiectelor monumentale, cum ar fi cele cuprinse în ciclul  Ștefan- 500, Închinare la veșnicia lumii, înregistrat în două CD-uri. Acolo se condensează întreg tezaurul de spiritualitate românească din care se alimentează inspirația fecundă a compozitorului. Tezaur ce conduce la înnobilarea unui meșteșug ajuns la apogeul posibilităților de evocare și de decantare în forme originale a acestui univers ideatic.

Trimiterile la George Enescu și Ciprian Porumbescu din Rezonanțe I și II, la lirica eminesciană din Simfonia – Glossă, la Glasurile Putnei,  din Poemul pentru orchestră  de coarde și cor bărbătesc la poemele Luminii  de Lucian Blaga, fac dintr-o ofrandă muzicală de asemenea amploare și densitate a valorilor un mediu spiritual de-a dreptul incandescent!

Și aceasta nu doar prin efectul sensibilizării prealabile, prin condiționarea ascultătorului receptiv la sugestiile conținute în text, ci al transpunerii conotațiilor într-un proiect componistic  și într-o factura inedită, capabile nu doar să amplifice, dar și să genereze frumuseți cu totul originale.

Aceasta exemplaritate în recreerea unei ambianțe politice cu mijloace specific muzicale îl îndemna pe compozitorul Doru Popovici să exclame: „Voi consemna întotdeauna că avem de-a face cu un autentic compozitor contemporan (…)  un liric, care continuă, uneori, ultima fază a componisticii lui Enescu!” Astfel de aprecieri se pot extrage în sute de variante din multitudinea cronicilor elogioase, apărute de-a lungul anilor.

Dar dacă etosului enescian i se pot subsuma multe dintre elaborările complexe, cum sunt cele amintite, analogii cu mentalitatea unui Bartok (nu  cu stilul acestuia!) ne sugerează o seamă de alte piese înregistrate chiar pe discul de față. Colindele, Cântecele de stea, Tripticul psaltic ca și cele două Concerti grossi pentru orchestră sunt adevărate nestemate în jurul cărora autorul brodează cu minuțiozitate de bijutier veșmântul diafan, capabil a nuanța iradierile subtile ale melosului omagiat.

„A armoniza melodiile populare – scria Bartok, pasionatul culegător de folclor –  Este un lucru foarte dificil. Mai dificil chiar decât compunerea unei opere originale de anvergură. Orice melodie preexistentă impune grele constrângeri compozitorului. Ele derivă din  necesitatea de a recunoaște caracterul melodiei a te pătrunde de el, iar apoi a-l pune în valoare, în modul cel mai adecvat. Așa în cât se poate spune despre o astfel de tentativă că pretinde tot atâta talent și «inspirație» ca orice altă creație muzicală izbutită.”

Prin aceste afirmații, Bartok spulbera acuzațiile criticilor care vedeau într-un astfel de demers o carență de muzicalitate, conducând spre un paliativ menit sa creeze doar iluzia creativității.

Ar fi suficient însă să confruntăm aceste aprecieri cu ceea ce degajă un fond muzical preexistent în urma armonizărilor lui Bartok, al orchestrațiilor lui Ravel, Respighi, Roman Vlad (autorul plecat de pe aceleași plaiuri bucovinene și căruia Viorel Munteanu îi dedică o amplă monografie) pentru a regăsi de fiecare data impresiile de prospețime, de  ingeniozitate, de surprinzătoare descoperire a unor valori noi, pe care ni le oferă și lucrările înmănuncheate pe discul de față, publicate la editura Trinitas a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, în Stropi de ler vol. I, II Iași, 2000 și  Muzică sacră 2004.

Transparenţa clasică a orchestraţiei celor două Concerti grossi grefată asupra imnurilor compuse de Gavriil Musicescu (Cine se va sui în muntele Domnului şi Înnoieştește, noule lerusalime) îmbogăţeşte repertoriul simfonic atât cu filonul trăirilor suscitate de cultul creştin ortodox, dar şi cu modalităţi de înveşmântare înrudite cu acele „concerte spirituale“ sau „simfonii sacre“ din tradiţia occidentală.

O şi mai intensă vibrație emoțională rezultă din prim-planul vocii solistice de soprană pe fundalul cântărilor din repertoriul muzicii psaltice româneşti cu cel mai puternic răsunet în conştiinţa credincioşilor: Axionul Sfintelor Paşti, Îngerul a strigat, datorat lui Macarie Ieromonahul (sec.XIX), cântarea Iubi-Te-voi Doamne de Evghenie Humuleşteanul, care precede, în liturghie, momentul euharistiei — şi răscolitorul lamento al Psalmului 50 Miluieşte-mă Dumnezeule de Gheorghe Cucu.

Viorel Munteanu, tălmăcitor — în studiile publicate al celor mai aride şi încifrate procedee din istoria componisticii muzicale izbuteşte o admirabilă revigorare a bucuriei de a asculta, prin infuzia sentimentului celui mai autentic şi mai profund: cel religios! Sentiment ce străbate în egală măsură exaltarea juvenilă specifică sărbătorilor de iarnă şi cântecelor cu intonări psaltice (precum Fecioara astăzi sau Tu eşti lumina cea sfântă), dar şi colindele arhaice din folclorul românesc pe care Viorel Munteanu le înveşmântează cu acuratețe stilistică şi cu un gust artistic deosebit.

Exuberanţa corurilor de copii, punctată de clinchete de clopoței, ecouri de clopot, de intervenţiile instrumentelor ce se insinuează în jocul imitaţiilor, creează o ambianță feerică, de-a dreptul magică.

Regăseşti, transfigurate delicatețea evocărilor nostalgice a basmelor din suitele lui Ravel, verva umoristică a lui Carl Orff, vigoarea ritmică a pieselor lui Glodeanu, totul, întro factură personală, nespus de atrăgătoare, în care ingenuitatea vocilor te poartă spre Paradisul copilăriei.

O notă de mare autenticitate folclorică aduc colindele, cântecele de stea interpretate de corul de fete „Strop de ler“ din Iaşi şi de corul de copii din Chişinău, ca expresie stilizată a melodiilor provenite din cele mai diverse ținuturi locuite de români.

În cizelarea lor, subliniată cu măiestrie de compozitor se dezvăluie nu doar „caracterul ancestral“, admirat cândva de Bartok, ci şi unitatea limbajului şi a obiceiurilor ce-i uneşte pe fraţii noştri de pretutindeni.

Alexandru LEAHU