1. STEFAN CEL MARE

poem cantată, pe versuri de lon Chiriac – 17’45
Corul mixt, Corul de copii si Orchestra Nationala Radio/ Dirijor: lon Baciu
Dirijorul corului: Aurel Grigorag, Dirijorul corului de copii: Eugenia Vacarescu
Solisti: Virgina Manu – soprana, lonel Voineag – tenor

POEMELE LUMINII,

pe versuri de Lucian Blaga

2. Dorul – 3’42
3. Vei plange mult ori vei zambi ? – 1’51
4. Liniste – 3’05
5. Din părul tau – 2’53
6. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – 2’34

Orchestra Filarmonicii “Moldova”din lasi / Dirijor: lon Baciu
Solista: Georgeta Stoleriu – soprana

7. REZONANTE I.

Omagiu lui Ciprian Porumbescu, pe versuri de Vasile Filip – 9’30
Corul “Gavriil Musicescu” si Orchestra Filarmonicii “Moldova” din lagi / Dirijor: lon Baciu
Dirijorul corului ; lon Pavalache

8. PASSACAGLIA pentru orchestra 8’14
9. REZONANTE I

Poem dedicat memoriei lui George Enescu – 13’51
Orchestra Filarmonicii “Mihail Jora” din Bacau / Dirijor: Ovidiu Balan
Inregistrari; Societatea Romané de Radiodifuziune. Reconditionarea inregistrarilor; Dan Spanu Radio lasi 2004
Proiect sustinut de: Societatea Romana de Radiodifuziune, DCCPCN Suceava, Consiliul Judetean si DCCPCN lasi, DCCPCN Neamt, Bacau, Vaslui, Vrancea, Galati.
Coperta: “Stefan cel Mare si Fecioara cu Pruncul”, miniatura de leromonahul Nicodim (Tetraevangheliarul din 1473)
Grafica: Matei Bejenaru
Released by Casa de discuri “ELECTRECORD S.A.”. Bucharest, Bd. Timisoara No. 94, Romania; UCMR-ADA Licenta

ŞTEFAN-500 ÎNCHINARE LA VEŞNICIA LUMINII

Ascultând muzica lui Viorel Munteanu, mi-l imaginez pe compozitor deopotrivă prizonier şi stăpân a trei oglinzi magice. Din una, se închipuie fețe, privelişti, culori şi aleanuri din trecut. Din alta, se întrec să ne copleşească nelinişti, angoase şi finaluri de speranță din prezent. În oglinda rămasă la urmă, privirea pare a desluşi seninul, liniştea, împăcarea cu lumea. Destui creatori îşi revendică, azi, condiţia de evocatori ai trecutului idealizat, de cameramani ai prezentului descurajator, de heralzi ai unui viitor din vis. Cum să afli dreapta măsură?

Întorcându-te mai întâi spre glasurile, tăcerile şi semnele trecutului. E de ajuns o amintire, un vers, un peisaj. Aşa s-au transformat în Muzică spusele bătrânilor despre Ştefan Domnitorul şi

vremurile lui de cutezanțe, versurile neştiuților („zorilor, surorilor”), imaginea poetului (Ion Chiriac) cu „stejari care au uitat să îmbătrânească” şi ochi ce „abia când se va termina aerul din văzduh, se vor stinge”. Cu siguranță, albastrul Bucovinei, ce se poate atinge cu pasul ori cu mâna, albastrul zugrăvelii de subțire de pe zidurile sfinte ale aceleiaşi Bucovine, ce se poate atinge numai cu privirea, se adaugă la toate cele dinainte, transfigurate dintru-nceput în Poemul-cantată ŞTEFAN CEL MARE (1975, revizuit 1981).

Pânza sonoră a viorilor, tânguirea uşoară a oboiului, cântul „buciumat” al cornului nu potf i decât o imagine multidimensională a unui spațiu, a unui timp spre care lunecă, neştiut, „un dor fără spațiu”. Partitura corului este pătrunsă de acelaşi lirism hieratic, apoi înfiorat, iar vocile inocente ale copiilor descriu „zidirea cu o singura turlă, cu ochi zugrăvită”. Contrastul dintre curgerea molcomă, evocatoare, a liniilor melodice instrumental-vocale şi învolburarea timbral-ritmică a orchestrei (la timpane şi corzi), secvență de factură stravinskiană, îşi află rostul în ideea de dinamism frust, de origine arhaic-populară, ce a servit compozitorului rus pentru a sugera dansul sacru al primăverii — şi a mai servit compozitorului român spre a sugera, la rândul său, împotrivirea violentă a pământenilor față de cotropitori.

Fiu al Bucovinei, sensibil la melodiile simple de colind şi bocet, la intonaţiile cu aură de Bizanț, Viorel Munteanu le lasă să transpară în muzica sa cu fineţea, echilibrul şi meşteşugul profesionistului. Unul dintre momentele memorabile ale poemului-cantată aparţine vocii de soprană („zorilor, surorilor, aşterneţi covoare de stele”), măiestru însoțită de vocile feminine din cor, de toacă, vibrafon, celestă şi harpă. lar în secvența următoare, colindul copiilor („Din străbuni răsare soare, /Soare urcă din părinți”) şi-a găsit poetică unire cu cele două fiaute. Întreaga desfăşurare muzicală se bazează pe procedee compoziționale acreditate: expuneri de motive, polifonii, ostinato-uri, isoane etc.

POEMELE LUMINII (1982), pe versuri de Lucian Blaga, marchează un aparent dezacord între starea de lirism, de gingăşie a versurilor şi tensiunea, chiar încrâncenarea substanței muzicale.

Densitatea fluxului sonor din primul poem (Dorul), desfăşurat în tempo lent, într-un limbaj cromatic disonant şi dramaturgia orchestrală pun în valoare meşteşugul componistic. În al doilea lied (Vei plânge mult ori vei zâmbi) este evident caracterul expresionist, datorat sonorităților incisive ale alămurilor, cromatismului intens, configurației fragmentare a liniei melodice vocale, glissando-urilor de la corzi sau desfăşurării quasi-recitativice. Linişte, al treilea poem, îşi găseşte corespondentul muzical graţie succesiunii valorilor egale, sonorități transparente a suflătorilor de lemn şi a corzilor. În secțiunea centrală, conductul sonor este dinamizat prin coralele alămurilor, la care se adaugă, treptat, orchestra întreagă. Un efect artistic deosebit se creează în urma trecerii liniei melodice la viori, vocea intonând către final doar motivul inițial. La fel, poemul următor (Din părul tău) corespunde muzicii. Misterul ivit din versuri țese un climat sonor instabil, neliniştit. lar dacă acordurile lungi, în rezonanţă, de la celestă şi harpă evocă timpul trecut, culminaţia argumentează din nou coloratura expresionistă. Ultima parte a ciclului (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii) rămâne o muzică afirmativă, viguroasă, pentru că ritmurile binare sunt punctate, sonoritățile orchestrale – ample, iar intervențiile suflătorilor – percutante. În secțiunea centrală, regăsim traseul melodic al liedului de început, ceea ce asigură legătura la nivel intonaţional cu cele cinci poeme.

Următoarea lucrare, REZONANŢIE II (Omagiu lui Ciprian Porumbescu), (1983), ne menține în climatul spiritual sonor al Țării de Sus şi de altădată. Cornul sugerând semnale de bucium, evidențiind substratul pentatonic, toaca, melopeea flautului (amintind naiul străvechi) recompun timpul arhaic, iar vocile feminine ale corului – rezonând inflexiunile Baladei lui Porumbescu – potențează culoarea de epocă, deşi versul „La Stupca, viori” marchează un loc, datează un timp precis. Intervențiile corului au o factură luminoasă, iar alternanţa cu pasajele scrise pentru flaut descoperă consonanța tono-modală. În desfăşurarea muzicală sunt implicate o secţiune poco rubato, un fragment coral polifonic – imitativ şi un duo flaut-harpă (harpă cu iz de cobză), ce dau un plus de intensitate desenului melodic şi expresiei. Elementul de contrast provine din intrarea consecutivă a vocilor într-un fugato, iar după un scurt episod instrumental (flaut – harpă) integrat în tutti maniera este reluată cu rigoare sporită. Cornul, flautul şi toaca intervin treptat, impunând sonorității o tensiune maximă.

PASSACAGLIA pentru orchestră (1978)

Bazată pe o temă de şase măsuri, dezvoltată prin tehnica variațiunii, lucrarea este alcătuită din trei secţiuni. În prima, procedeele polifonice ştiute (inversări, canoane, imitații) concentrează discursul pe creşterea mişcării şi a dinamicii. În a doua secțiune, este manifest tipul cameral de evoluție muzicală, bazat pe instrumente ce dau culoare conductului sonor (cornul englez, clarinete, harpa, vibrafonul). Ultima secțiune se îmbogățeşte din punctul de vedere al contrastelor timbrale şi ritmice. Culminaţia la instrumentele de alamă îndreaptă fluxul muzical spre final, constituit din reluarea temei de passacaglie. Întreaga lucrare se desfăşoară sub semnul unui profund dramatism.

REZONANȚE | (1976, rev.1979)

Încă din primele măsuri, Rezonanțe | (poem dedicat memoriei lui George Enescu) inoculează ascultătorului starea de anxietate, îl învăluie în mister. Prima idee, căreia îi recunoaştem configurația enesciană, apare împlătoşată în armură războinică. Dar episodul tensionat este scurt, fiind urmat de o plutire onirică ce îl poartă încet pe ascultător spre un trecut învăluit în lirism, „vizualizat”, ca şi în opusurile precedente ale discului, prin timbrul de toacă, abia auzit. Dacă „rezonanţele” enesciene îşi fac simțită prezența în momentele lirice, tensiunea, dramatismul, chiar violența se înscriu în maniera compoziţională a lui Viorel Munteanu. Cele trei subunități modale pe care le-a ales autorul fundamentează structura armonico-melodică şi se regăsesc sub forme variate în evoluția ideii secunde. Ascultate cu atenție, Rezonanțe I dezvăluie scări modale de provenienţă folclorică, simetrii şi complementări, segmentări, ,desfaceri” ale totalului cromatic etc.

Impresiile generale închegate în urma audierii lucrărilor alese pentru acest disc relevă echilibrul dintre arhaic şi modern. Incapabil să „uite” stările de inocenţă ale copilăriei, dulceața, lumina melodiilor vechi – dinafara şi dinlăuntrul. stranei -, lăsându-se înfiorat de aerul, de nuanțele cromatice ale Ţării de Sus, Viorel Munteanu resimte acut înnegurările, neliniştile, violența prezentului. Scriitura sa, în care se regăsesc formule din muzica veche şi din arsenalul veacului XX, defineşte o viziune moderntemperată. Dramaturgia muzicii este evidentă mereu: în consecință, desfăşurările sonore, indiferent de natura lor, creează stări tensionate sau onirice, au o putere imagistică ce scapă voinţei autorului, spre a sugera, şi chiar impune uneori, ascultătorului viziuni noi. Bineînţeles, aici trebuie remarcată ştiinţa orchestratorului. Însă, dincolo de meşteşug, aceasta ni se pare a fi o calitate în plus, dacă acceptăm ideea că arta adevărată, chiar şi aceea legată de un program mai putin sau mai mult conturat, trebuie să ofere receptorului libertatea de a-şi regăsi propriul climat spiritual.

Alex VASILIU