Roman Vlad la prezentarea volumului
Torino, 2012

Am avut şansa de a mă naşte în România, însă, din păcate, pământul meu natal, astăzi nu mai face parte din România, întrucât i-a fost luat, pe nedrept. Din fericire, am avut norocul de a trăi în România în perioada anilor 1920-1938/39 şi de a absolvi aici şcoala primară, gimnaziul şi liceul. Trebuie să spun, că şcolile de la acea vreme erau de un înalt nivel, nu numai pentru cultura generală, dar şi pentru cultura muzicală care se studia la modul cel mai serios, nu numai la Conservator, ci şi în toate şcolile, din clasa întâia şi până în ultimul an de liceu. Destinul a vrut să trăiesc într-o ţară, care, în acei ani, era într-adevăr liberă şi democratică, ce apucase calea unei evoluţii sănătoase şi pozitive. Din păcate, succesiv, a întâmpinat multe dificultăţi. După anul 1964 m-am întors de câteva ori în România, unde am avut onoarea de a primi câteva distincţii, dar sufăr văzând dificultăţile pe care ţara, astăzi, trebuie să le înfrunte. Dacă România ar fi avut posibilitatea să-şi continue parcursul său de dezvoltare dintre Cele Două Războaie Mondiale, astăzi ar fi printre ţările cele mai bogate şi înfloritoare din Europa. În orice caz, sper, ca acest deziderat al meu să se verifice într-un viitor nu prea îndepărtat.

Care a fost raportul dvs. cu muzicienii români?

Am fost în relaţii foarte bune cu Enescu; despre acest lucru, de fapt, povestesc şi în cartea mea. Unicul Premiu din viaţa mea a fost Premiul Enescu, pe care l-am primit în anul 1942, datorită lui Dinu Lipatti, renumit muzician şi pianist, dispărut, din neferice, prematur.

Am avut posibilitatea de a-i cunoaşte şi pe compozitorii din zilele noastre, pe care îi stimez şi îi apreciez mult, îndeosebi pe Viorel Munteanu, Rectorul Universităţii de Muzică din Iaşi – probabil, între timp, a ieşit la pensie –, care mi-a conferit doctoratul Honoris Causa; alte Universităţi de Muzică ce mi-au conferit această distincţie sunt cea din Cluj şi din Bucureşti. Dacă îmi permiteţi, pot să spun că darul pe care l-am oferit Universităţii din Bucureşti, când am fost preşedintele Festivalului Enescu, este compoziţia asupra numelui Enescu; această lucrare este construită pe literele muzicale aflate în interiorul numelui Enescu. Mă simt onorat că am putut scrie introducerea operei sale Oedip, care a fost reprezentată pentru prima dată în Italia, cu câţiva ani în urmă la Cagliari.