Viorel Munteanu: Eu consider că muzica bună va învinge întotdeauna.

Invitatul  „Divanurilor duminicale” de astăzi este compozitorul Viorel Munteanu, care este și decanul Facultății de muzicologie, pedagogie muzicală și teatru, o titulatură arborescentă a acestei facultăți, parte a Universității de arte  „George Enescu” din Iași, instituție continuatoare a Conservatorului, cum s-a numit până la începutul anilor ’90 acest așezământ de învățământ artistic superior. Domnul Viorel Munteanu îmi este o veche cunoștință. Am  fost în vremea începuturilor noastre profesionale colegi la Radio Iași, el jurnalist muzical, eu combatant în Secția culturală. A venit în redacție în 1969, la trei ani după mine. Gazetăria muzicală radiofonică a reprezentat un pasaj, unul care i-a rotunjit personalitatea, având însă ca dominantă muzica  și mai ales compoziția. Mereu m-am întrebat, n-am rostit cu glas tare întrebarea în dialogurile noastre peripatetice, numeroase și desfătătoare, dar a răsunat în lăuntrul meu, ce l-a dus pe confratele meu la compoziție, cea simfonică poate treapta cea mai înaltă și mai dificilă pentru cel care îmbrățișează muzica? Obârșiile sale sunt într-un sat din Bucovina, Reuseni, cu rezonanțe istorice ștefaniene. A plecat din sat, trimis de părinții lui, plugari, să se facă învățător. A urmat Liceul pedagogic la Suceava și ar fi trebuit, așa se croise drumul său, să devină învățător în sat. Dar a luat o altă cale, cea a școlirii muzicale înalte la Iași, la Conservatorul nu de mult reînființat. Revenirea la catedră ar fi fost traseul clasic, dar n-a fost să fie așa. La școala de dascăl, în care muzica avea un loc important, a sunat această chemare spre Euterpe? Era acolo un spațiu prielnic descoperirii unei asemenea vocații?
Grigore Ilisei

Admiterea în Liceul pedagogic are o probă de aptitudini muzicale. Orice tânăr care își dorește un loc în băncile unei asemenea școli trebuie să aibă măcar auz muzical.

Ceea ce ar trebui să fie obligatoriu și pentru cei care se înscriu la seminariile teologice. Am auzit că în ultima vreme o asemenea cerință a devenit facultativă.

Da, e nevoie și la acel învățământ vocațional de aptitudini muzicale. Seminariștii, viitorii slujitori ai altarului, vor lucra sub imboldul muzicii. În ceea ce mă privește a existat o dublă întâmplare ce a rostuit mersul meu. M-am autodescoperit, dar, totodată, m-au descoperit alții din preajma mea. Elev la Liceul pedagogic, am început imediat studiul viorii și profesorii de la școală au considerat că aș avea o oarecare înzestrare și aș putea  merge cu lecțiile într-un ritm mai rapid și m-au îndrumat spre Școala populară de artă Suceava. Am găsit aici un profesor extraordinar, bătrânul Alexandru Zavulovici, Dumnezeu să-l ierte!

Un nume ilustru pentru Bucovina.

După un an mi-a făcut cadou o vioară, la care cântă și acum nepoți de ai mei de la Suceava. S-a ocupat mult de mine. Apoi am avut norocul întâlnirii cu profesorul Iuriciuc și cu compozitorul sucevean Ștefan Pintilie. Mi-au acordat mare atenție, spunându-mi că trebuie neapărat să urmez Conservatorul. Lucram de atunci într-un ritm, să folosesc un termen muzical, vivace. Au fost niște ani în copilărie în care nu am făcut muzică și aveam de recuperat.

În muzică ucenicia începe devreme.

Da, devreme. Dacă nu vei avea de plătit, cum am plătit și eu. Vei avea de studiat profund chiar după 20 de ani anumite lucruri și chiar un instrument.

Recuperarea timpului pierdut.

Pe lângă cele din prezent ai de însușit  și ceea ce n-ai învățat în copilărie.

O muncă de ocnaș, cu ore lungi de studiu zilnice.

Te angajezi și pasiunea îți dictează. Nu mai există timp. Pasiunea îl cuprinde.

Impune ritmul existenței

Și în alte domenii oricând este de recuperat ceva. Și acum am de recuperat ceva. Cred că multă lume la vârsta mea spune că ar dori să mai învețe.

Merită de reliefat modul în care, pe tot cuprinsul țării, niște profesori s-au ilustrat nu doar pentru ardoarea cu care slujeau muzica, ci și prin fervoarea căutării și descoperirii de talente. Astfel ei se legitimau și-și găseau rațiunea de a fi. Acești profesori zăreau sticlirea darului, acel bob de aur tăinuit.

Îmi amintesc cu plăcere și acum cât de mult se pregăteau producțiile Școlii de artă populară. Zavulovici, maestrul meu, și corepetitoarea mă puneau la un program intens.  Profesorul îmi spunea: „ Domnule, eu am un absolvent extraordinar, pe Daniel Podlovski. Voi trebuie să fiți niște violoniști.”  N-am  ajuns violoniști.

La asta mă gândeam. Timpul n-a putut fi recuperat, ori nu existau date pentru muzica instrumentală de performanță,  de înaltă performanță?

Nu existau. S-ar fi cerut să fac instrument de la o vârstă fragedă. Dar studiul viorii mi-a folosit, cei șase ani de pregătire cu acest profesor au lăsat amprenta lor. Apoi a venit Conservatorul.

La pedagogie muzicală, specialitatea în care se pregăteau profesorii de muzică.

Însă eram instruit. M-am întors în sat și am creat un cor. Aveam toate datele pentru a merge mai departe. A fost și aici de recuperat.  Ca să ajungi șef de promoție aveai de însușit ceea ce cei mai mulți dintre colegii mei învățaseră în liceele de muzică.

Mereu o cursă de urmărire. Cu un traseu atipic de devenire în muzică

E adevărat, dar și acei camarazi își sacrificaseră copilăria ca să dobândească cunoștințe  și abilități muzicale, măiestrie chiar. A fost un lucru pe care l-am făcut cu mare plăcere. Niciodată n-aș regreta. De ar fi să o iau de la capăt cred că tot muzică aș face. Numai că aș lua-o de la șapte ani. Și mai devreme, de la cinci ani.

Viorel Munteanu a absolvit strălucit pedagogia muzicală la Conservatorul de muzică „George Enescu” din Iași, care avea în fruntea sa o mare personalitate a lumii muzicale, compozitorul Achim Stoia. Un transilvănean naturalizat la Iași, care a marcat evoluția școlii ieșene.

Un ieșean naturalizat, dar mereu cu gândul de a se întoarce.

La Mohu, în părțile Sibiului.

La București și la Mohu. Însă ceea ce a făcut pentru Iași e inestimabil. Numai lucruri bune.

Ieșenii îi datorează reîntemeierea Conservatorului, desființat în anii sovietizării. Renașterea Conservatorului a dus la regenerarea atmosferei muzicale a Iașilor și a propulsat cetatea între cele mai importante centre muzicale românești. Dar să ne întoarcem la Viorel Munteanu, la traiectul lui profesional, ce avea să-l ducă în galeria de mari dascăli alături de mentorul lui de altădată Achim Stoia. Cariera lui Viorel Munteanu a mai făcut un ocol din albia artei sunetelor. A îmbrățișat după absolvire jurnalismul muzical la Radio Iași, în care s-a manifestat cu har și personalitate. Prezența sa a fost o binefacere pentru ascultătorii postului de radio. A practicat cu voluptate  această îndeletnicire, care nu-l îndepărta de muzică, dimpotrivă, dar bănuiesc că își dorea să fie întru totul al muzicii. Tânjea după universul sunetelor, așa percepeam eu în acea vreme.

Pe când urmam pedagogia, tinerii compozitori de atunci, Vasile Spătărelu, Anton Zeman, au înființat un Cerc de compoziție.

Acești tineri fuseseră aduși la Iași, la terminarea Conservatorului de la București, de Achim Stoia, rectorul înaltei școale ieșene.

Cercul fusese creat în ideea pregătirii pentru o secție de compoziție și dirijat.

La reînființare nu a existat o asemenea specialitate?

Nu, a apărut ulterior. După terminarea pedagogiei am continuat să lucrez cu profesorul meu Vasile Spătărelu ani la rând. Mi-am dorit să urmez compoziția oficial, după un program, nu întâmplător, ci după o programă analitică. În cei doi ani, în care am fost asistent la Contrapunct, am încercat să mai scriu, ca apoi să renunț la postul de asistent și să fiu iar student, de data asta la compoziție. Am urmat cinci ani.

Viorel Munteanu, dacă nu mă înșel, a fost primul student a noii secții de compoziție de la Conservatorul din Iași?

Secția s-a creat în jurul meu, pentru că se căutau absolvenți, cu o anumită pregătire, ca să nu înceapă anul întâi fără să fi urmat Armonia, Contrapunctul și celelalte discipline indispensabile pentru a studia compoziția. În jurul meu s-a format această clasă. În primul an am fost singurul student. După aceea s-a transferat Caciora de la pedagogie. Cristian Misievici a pornit cu anul întâi, că se pregătise la Liceul de muzică. Și a început să se închege această clasă. La dirijat, disciplină întemeiată de renumitul Ion Baciu, s-au înscris absolvenți de la pedagogie, precum fostul meu coleg Fedi Pârlitescu, Victor Gheorghe Dumănescu, care studiase dirijatul coral și a dorit să se desăvârșească și în dirijarea orchestrală. Apoi  Gheorghe Stanciu, Mihai Vâlcu. Toți s-au consacrat în domeniu.  Pârlitescu e prin Italia, Dumănescu la Cluj și în Turcia. Stanciu strălucește la Constanța,  Mihai Vâlcu activează în Germania. Sub conducerea lui Ion Baciu s-a născut o școală redutabilă de dirijat la Iași.

Ca și cea de compoziție.

Și la compoziție s-a întâmplat cam același lucru. S-au înscris să urmeze specialitatea cei care absolviseră pedagogia și aveau preocupări componistice. Îl citez în acest sens pe Ion Țugui, sau Leonard Dimitriu, care a studiat compoziția, dar s-a perfecționat  și în domeniul dirijatului cu renumitul dirijor de operă, Corneliu Calistru. O emulație, datorată profesorilor care au atras discipoli. Un moment mai greu s-a petrecut în 1989, când  au fost mari frământări în Conservator, dar nu mai vreau să mă opresc asupra lor. Atunci unul, din noii formatori, Cristian Misievici, a fost nevoit să părăsească școala, și câțiva dintre emuli s-au transferat la București, Radu Postăvaru, student la compoziție, și Laura Mânzat. Adrian Borza s-a dus la Cluj. Radu Postăvaru s-a întors la Iași, e asistent, predă citire de partituri și dirijează multe orchestre din țară. Școala noastră de compoziție și dirijat începe să funcționeze cum se cuvine.

În decembrie 1989 a izbucnit  un mic cutremur în Conservatorul de la Iași, o cherelă între profesori, care a antrenat și pe studenții prinși în furtuna revoluționară a momentului. Atunci, aflat în acel turbion, Cristian Misievici a părăsit Conservatorul, găsind, grație amândurora, eu ca director, iar Viorel Munteanu ca șef al Redacției muzicale, un refugiu temporar la Radio Iași, de unde a decolat la Cluj, devenind unul dintre profesorii de prestigiu ai Universității de muzică „Gheorghe Dima”. Dar Secția de compoziție și dirijat de la Iași a cunoscut la sfârșitul anului 1989 și începutul lui 1990 un fel de destructurare.

Perturbarea a durat chiar câțiva ani. S-a depășit această sincopă.

Sigur, a fost vâltoarea, nebuloasa acelui timp, care la Conservatorul din Iași s-a resimțit cu o intensitate uneori stihinică. Dar să ne îndepărtăm puțin de acea tulbure vreme și să încercăm a lumina pentru telespectatorii noștri unele din tainele actului componistic. Cât e talent și și cât se poate vorbi de știință în acest proces creator, unul în care inefabilul are rostul și locul lui, ca în orice creație artistică?  Beethoven, Mozart au învățat compoziție?

Da, au învățat. Dascălii lor au fost, la rându-le mari personalității. Mozart a ucenicit cu tatăl lui, cu Leopold. Beethoven a avut profesori. Compoziția nu-i o meserie care poate fi pătrunsă numai ca autodidact. Fără cunoștințe muzicale nu ai cum ști dacă ceea ce vrei să exprimi n-a fost scris înaintea ta. Am făcut ani în șir la Radio Iași o emisiune cu melomanii moldoveni. Am întâlnit oameni care țineau cursuri de inițiere muzicală, al căror secretariat era în răspunderea unor profesori de muzică. Aveau acești oameni un har de a vorbi despre muzică, dar după multe audiții ajungi să ai un gust muzical. Se spune că acest gust muzical a fost modelat de critici. Nu știu dacă au făcut asta criticii? A fost modelat de compozitori, cei care au inovat în limbajul muzical. Ei au privit critic propriile compoziții. O autocritică. Ceea ce compui e supus unui filtru critic. Ori fără această pregătire nu ai cum evolua. Îți trebuie o pregătire. Ai nevoie în primul rând de aceste cunoștințe de specialitate. Ceea ce auzim noi azi, muzica unor așa ziși profesioniști, muzica  ușoară, avem de a face cu o compoziție de grup, de obicei la îndemâna oricui. Pentru a compune muzică simfonică sau de cameră nu e de conceput și nu e posibil fără o solidă pregătire de specialitate.

Dar harul are rolul lui?

Dacă nu este har, nu este nimic Însă harul trebuie canalizat și pus în valoare prin cunoașterea temeinică de tehnici compoziționale, cele de azi, cele dintotdeauna.

În ceea ce-l privește pe Viorel Munteanu îmi închipui că a fost un imbold puternic de a compune muzică. Se înlănțuiau notele în imaginația sa? Altfel nu s-ar explica această dorință fierbinte de a urma compoziția, studiind încă 5 ani, după alți 5 la pedagogie muzicală. O impresionantă tenacitate spre a ajunge la un țel și a răspunde unei chemări lăuntrice. Muzele au început să dea ghes încă din anii de studiu la pedagogia muzicală?

Prin Cercul de compoziție inițiat de cei doi profesori tineri, pe care i-am evocat, amândoi și compozitori promițători, am început să compun. Când m-am înscris la compoziție aveam două lucrări finalizate, care se bucuraseră de aprecieri. E drept într-un cerc mai restrâns, dar ecoul lor favorabil m-a încurajat. Am trimis compozițiile la Uniunea Compozitorilor. La fel au făcut și colegii mei Misievici și Caciora. Primirea a fost bună și ne-a dat aripi. Lucrările ne-au fost achiziționate, intrând  astfel în circuitul de interpretare. Asta s-a întâmplat pe când eram studenți. Un lucru extraordinar. Și s-a mai petrecut un fapt formidabil în acei ani. Ieșenii au inițiat un Festival al muzicii românești, manifestare de elevată ținută, în care unul din concerte era consacrat clasei noastre de compoziție. De la bun început noi știam că în mai, când avea loc festivalul, vom fi pe afișul unui program.

Și acesta era un stimulent și o invitație la lucru.

Era un stimulent cu totul aparte. Ce-și poate dori un compozitor, și mai ales unul tânăr, decât să fie cântat. Ceea ce scriam trecea examenul sălii de concert. O altă rampă de lansare au fost „Vacanțele muzicale” de la Piatra Neamț”, inițiate de Conservatorul nostru. Acolo profesorul doctor Mihai Cozmei a inclus între activitățile de mare impact și un Cenaclu de compoziție. Ne întâlneam în acest cadru efervescent toți studenții de la compoziție din țară sub conducerea unui profesor ilustru. Profesorii se schimbau cam de la un an la altul. Cel mai mult a predat maestrul Ștefan Niculescu. An de an analizam și prezentam lucrările noastre în cenaclu. Profesorii ne făceau bucuria să ne arate unele din creațiile lor, noi, studenții, le propuneam pe ale noastre. Gândiți-vă că  ne-am bucurat de prezența lui Anatol Vieru, Pascal Bentoiu! Unele dintre compoziții atunci se scriau și intrau în discuție chiar în timpul facerii. Partituri în cerneală sau creion. Au fost lecții antologice de compoziție. Mai târziu l-am invitat și pe maestrul Roman Vlad, care a fost profesor și conferențiar la clasa de compoziție. Pot afirma că a se generase o atmosferă artistică creatoare, din care au câștigat cele trei mari centre muzicale, Iașii, Bucureștii și Clujul.

La Iași au s-au afirmat în epoca modernă câțiva compozitori care au marcat la nivel național arta componistică, Gavriil Muzicescu în muzica corală și Eduard Caudela în cea simfonică. Se poate afirma că Iașii au devenit un centru cu adevărat important în acest domeniu odată cu reînființarea Conservatorului și crearea clasei de compoziție?

Iașii au o tradiție. Mereu de aici s-au ridicat creatori de altitudine, dar acea pauză pricinuită de desființarea Conservatorului, dintre 1950-1960, a produs mari pagube. A afectat toate activitățile muzicale, deși a continuat să ființeze Liceul de muzică, la catedrele căruia se aflau unii dintre profesorii care predaseră la Conservator. Viața muzicală nu s-a întrerupt la Iași, dar și-a pierdut din intensitatea și strălucirea de dinainte. Filarmonica, Corul acesteia, Opera, inaugurată în 1956, pierduseră pepiniera. Absența promoțiilor de muzicieni formați la Iași a avut urmări pe termen mediu și chiar lung. Când s-a reînființat Conservatorul a fost nevoie de un import masiv de profesori de la București, tineri, cei mai mulți, dar și unii vârstnici, pensionari, care au fost reactivați. Dar a fost nevoie de timp pentru așezarea în cadrele firești a vieții universitare. Una este când asistentul stă pe lângă profesorul lui și crește. E vorba de creație, de cercetare științifică. Destul de repede viața universitară din Conservator a intrat într-o cadență normală. E și meritul unor mari profesori, veniți unii de la București, precum Gheorghe Ciobanu, care au contribuit la cristalizarea unei atmosfere academice de înalt nivel. Gheorghe Ciobanu, de pildă, a pus bazele  studiului folclorului, dar nu numai ale folclorului, ci și ale muzicii bizantine. În jurul lui Gheorghe Ciobanu s-a creat un colectiv, care, fără prea mult zgomot, studia muzica psaltică și folclorul. Să nu uit de celălalt cerc patronat de profesorul George Pascu, care a inițiat audițiile de la Palat, audiții, ce au loc și acum. Un colectiv care călăuzea oamenii în muzică. Aceste cercuri muzicale, de care am amintit, au imprimat anumite caracteristici vieții muzicale a Iașilor.

      – Schimbarea intervenită în 1989, turbulențele care au avut loc, transformările de mentalitate, tranziția mult prelungită, cu necunoscutele și provocările ei, însăși metamorfoza școalei; Conservatorul devenind Universitate de arte, au afectat interesul tinerilor de a studia  academic muzica? Au existat probleme de adaptare pentru acest învățământ vocațional superior? Întreb pe cel care cunoaște în profunzime cum au evoluat lucrurile, având experiență de decenii de profesor și de câțiva ani și pe cea de decan.

– Au fost probleme în anii 1990, 1991. S-a intrat după aceea într-o normalitate. Am trecut la o extensie a specializărilor. Așa a apărut specializarea de dirijat coral. Ne-am îndreptat spre muzica religioasă, cea izgonită din programă în timpul regimului comunist. Interdicția căzuse odată cu dobândirea libertății, așa că am putut întregi pregătirea muzicală cu această componentă de mare preț. Reînființarea învățământului teatral s-a constituit într-un moment important. Aceste noi domenii de pregătire au stârnit interesul tinerilor.

    – Cu alte cuvinte putem vorbi de o împlinire și de o paletă mult mai largă de preocupări. Dar de muzică tinerii au mai fost interesați, așa cum se constata înainte de 1989, când concurența, mai ales la instrumente, era acerbă?

– Tinerii sunt tentați să vină și să studieze muzica, dar cred că se face foarte ușor. Ca întotdeauna, când te confrunți cu anumite probleme, începi să gândești altfel. Cei care vin sunt pasionați de muzică și studiază cu mult interes. Secția de compoziție pot spune că prosperă, dar tot prin absolvenții pedagogiei muzicale sau ai unor instrumente. Doi dintre studenții de la compoziție, Bogdan Chiroșcă și Ciprian Ion, au studiat  pianul în prealabil. Deprind în prezent tehnicile de compoziție și, concomitent,  se pregătesc și pentru a dirija cu maestrul Corneliu Calistru. Au și fost prezenți pe afișele unor spectacole și concerte. Există o dorință de afirmare și un interes crescând, aș zice, pentru specializările cu studenți mai puțini. La pedagogie lucrurile curg în albia binecunoscută, în vreme ce în aceste domenii există o efervescență.

E partea frumoasă a lucrurilor, dar învățământul artistic are în momentul de față și dificultăți nu ușor de surmontat. Unele sunt generale, altele particulare pentru Iași. În primul rând, ca o caracteristică a întregului spectru, valabil nu doar pentru arte, ci și pentru alte ramuri universitare, se pune prea mare accent pe cantitate și mai puțin pe calitate, cea care ar trebui să aibă prioritate. Bugetarea pe criteriul numărului de studenți grevează cel puțin anumite specializări ale învățământului artistic, care nu e unul de masă, unde, ca să faci performanță la un instrument, la arte plastice, cifra studenților e fatalmente restrânsă. Profesorii sunt plătiți, dacă situația nu s-a modificat, în funcție de numărul de studenți. E adevărat? Sunt lucruri despre care se discută și aș vrea să le cunosc și eu și telespectatorii de la cineva din lăuntrul fenomenului, care pătimește zilnic, izbindu-se de astfel de probleme.

Sigur, finanțarea pe student aduce niște greutăți acolo unde nu sunt mulți studenți. E reglementarea care funcționează de doi ani, cu consecințe nu în bugetul Universității, ci în cel al Facultății.

Sunt specialități în care, prin natura lor, se instruiesc câțiva studenți. De pildă, compoziția, dirijatul, instrumentele.

Mai intervine un aspect, cel al finanțării diferențiate a studenților. Foarte curios, un student de la compoziție jazz are afectată o sumă diferită, mai mică, decât au cei de la interpretare, de la canto, pian și așa mai departe.

Și care sunt criteriile ce întemeiază această abordare?

Există un număr de cursuri individuale ce face diferența. Adică sunt mai multe cursuri la instrumente.  Ar trebui să fie un buget al instituției, care să poată regla în funcție de situațiile concrete. Se poate ajunge la situația în care un profesor de la instrumente să aibă un salariu dublu decât cel de la compoziție. E un fel de baraj al profesionalismului în cazul unor specializări. Cum poți atrage în atare condiții cei mai valoroși profesioniști la aceste discipline, cum e cazul compoziției?

Mă gândesc că se creează tensiuni în corpul didactic.

Există, e adevărat, o grilă de apreciere, dar aceasta nu operează în absența banilor. Cel bine cotat prin valoarea sa nu poate primi și răsplata unui salariu corespunzător, pentru nu sunt resurse financiare. Ca atare noi suntem la salariile minime de doi ani de zile. Finanțarea nu ne permite să creștem salariile.

Și asta induce un sentiment de frustrare celor în cauză, specialiști de clasă, nu mă îndoiesc.

Noi ne-am angajat la o reformă a programei. Am redus numărul de ore, spre a lăsa mai mult timp studenților pentru studiul individual, cum e normal să fie, dar avem în continuare probleme generate de această finanțare pe student. Sigur, va crește această finanțare, pentru că am pus în operă noi forme de instruire. S-a înființat masteratul. Surprinzător, studenții de la pedagogie s-au arătat mai interesați de masterat decât cei de la compoziție, interpretare și muzicologie. Neașteptat. A apărut și Școala doctorală în Facultate. Aceste noi forme, superioare, de învățământ, atrag și sume importante de bani. Deocamdată ne confruntăm cu această diferențiere și efectele ei, de loc benefice. Am găsit unele soluții de parcurs. Am mărit normele, dar fondul problemei nu a dispărut.

    – Această modalitate de finanțare a generat dificultăți nu doar în învățământul artistic, care are specificitatea lui, dar și în alte ramuri universitare, mai ales în cele umanistice, în specialități cu un spectru mic, dar de mare însemnătate în ansamblul unei vieți culturale firești. E cazul specializării în limbile clasice, sau în slavistică, ca să dau un exemplu, care nu vor fi niciodată frecventate de mulți studenți. Este însă important pentru sănătatea unei culturi ca să aibă asemenea specialiști.  Aici nu vor veni niciodată buluc ca la științe economice, informatică, drept și altele. Se creează niște falii. Profesorii de la facultățile mai puțin populate, unii foarte, valoroși, eminențe chiar, vor fi mai prost plătiți decât unii mediocri de la facultățile luate cu asalt de tineri. Mi se pare anapoda, păgubitor și absurd.

Sigur că e absurd. Un profesor care predă la două facultăți e plătit cu un salariu la una și altul la cealaltă. E chiar penibil. Să sperăm că vom trece și peste această bară. Se întrevede o revenire asupra filosofiei salarizării. Avem promisiuni.

Nu poți să aplici aceeași grilă peste tot, mecanic. Sunt elemente particularizante în învățământul universitar, de care se cere să ții seamă și în funcție de care să adaptezi finanțarea. Criteriul economic  are însemnătatea lui, nu poți să-l ignori, dar, în același timp, nu ai cum să faci abstracție de elementele specifice unui domeniu sau altuia.

Multe universități își completează resursele prin taxa de școlarizare. Noi, iată încă un element care ne diferențiază, nu avem studenți care să-și plătească școlarizarea, pentru că taxa este foarte mare în învățământul de artă. La teatru, de exemplu, nivelul de taxare e ridicat pentru că sunt foarte multe cursuri și seminarii individuale.

Da, este un aspect de loc de neglijat, dar eu cred că treptat, treptat, învățământul de stat ar trebui să scuture de taxarea școlarizării, care este și împotriva Constituției, ce are o prevedere expresă privind gratuitatea educație în instituțiile publice. Această modalitate de acces la o formație universitară cu plată își are locul ei firesc în mediul privat. Soluția aceasta a răspuns unor nevoi stringente financiar, pe care statul nu a avut cum să le acopere. Dar în destule cazuri a generat efecte nocive mai ales privind calitatea. Puhoiul de studenți de la unele specialități, mulți admiși cu taxă, nu a fost corelat, totdeauna, cu condițiile de studiu, săli de curs, seminar, laboratoare, și n-a avut în vedere nici resursa didactică.

Nu cred că e cazul în învățământul de stat. A mări grupa cu 5, 6, studenți nu rezolvă probleme de finanțare.

Nu se întâlnește asta la universitățile de arte. Dar sunt specializări unde sunt primiți nu doar cu zecile, ci cu sutele, chiar miile, la științe economice și ale afacerilor.

Da, e, cred, singurul domeniu în care așa stau lucrurile. Și acolo, din venituri extrabugetare, profesorii sunt plătiți regește.

Îmi place să cred că această situație, anormală, ține de tranziția noastră, care nu se mai sfârșește, și că odată cu depășirea ei, vom reveni la normalitate.

Sunt convins și eu că așa se va întâmpla. Nu pot evalua timpul. Am fost în audiență la Ministerul Învățământului și Cercetării și sunt semne de schimbare și în această direcție.

Am discutat în divanul nostru despre interesul tinerilor pentru a urma cele mai înalte forme de învățământ artistic și în mod special ne-am referit la cei care aleg muzica. În ce măsură își împlinesc aspirațiile de la începerea studiilor după terminarea acestora? Își găsesc un rost în societate, sau nu? Iau numai calea străinătății? Ce se întâmplă cu absolvenții?

Pentru absolvenții de pedagogie muzicală există posturi destule ca să-i absoarbă ca profesori de muzică. În general nu prea sunt dornici să îmbrățișeze o carieră didactică. Cred că salariile mici îi descurajează. În ceea ce privește teatrul, constat cu bucurie că toți absolvenții noștri au angajamente, ba mai mult s-au afirmat, primesc premii U.N.I.T.E.R. Pentru cei care termină teatrul de păpuși oferta e generoasă. Teatrele de profil din țară au nevoie de artiști păpușari. Pregătirea lor e completă și am reușit anul trecut să trimitem în Cehia o promoție, care a făcut acolo o practică de șase luni. Au fost angajați pe acea perioadă, iar unii au fost solicitați să lucreze în continuare pe bază de contracte.

Ce se petrece cu cei de la interpretare muzicală, compoziție, muzicologie?

Instrumentiștii sunt căutați. Mulți pleacă în străinătate. Cei de la compoziție n-au fost niciodată angajați pe posturi de compozitori.

Nici nu există asemenea posturi.

La fel cum nu sunt posturi de muzicologi. Pe absolvenții acestei clase îi vom întâlni la opere, filarmonice, teatre muzicale, în secretariatele artistice. De asta nu sunt decât puține locuri la aceste specialități.

Deci nu pregătim specialiști în muzică doar pentru export?

Nu. Interpreții visează cu toții să plece în străinătate. Ei nu sunt stimulați în de ajuns în țară. Nu vor putea pătrunde toți. Nu e ușor să intri pe scenele lumii. Acced cei care au niște realizări, de obicei obținute tot aici, acasă.

Școala temeinică de aici e prima rampă de lansare. 

Școala îi pregătește ca să reușească, dar sunt multe alte elemente determinante pentru succesul unei cariere. Aici sunt create premisele.

Viorel Munteanu, compozitorul, profesorul de înaltă școală muzicală, dar și jurnalistul muzical de la Radio Iași, cel care după 1990 a condus și redacția muzicală vreme de câțiva ani, are, sunt convins o percepție nuanțată asupra muzicii și gustului muzical în lumea noastră de azi. Din păcate, odată cu libertatea câștigată, un dar prețios, mult râvnit, dar care poate deveni, când iese din albia firescului ei, un dar otrăvit, a dat buzna peste noi muzică din cea mai felurită. În acest năucitor asalt, în fața căruia ne-a lipsit filtrul critic, valoarea adevărată e cel mai des acoperită de uriașa cantitate de nonvaloare, de vulgaritate și neprofesionalism. Aceasta e impresia mea iubitor de muzică adevărată. Ce crede specialistul de mare clasă, cunoscător și promotor al tuturor genurilor de muzică și apărător al valorii? Se difuzează mai ales pe canalele mediei electronice, ale radioului și televiziunii, multă muzică proastă, care, îmi îngădui să spun, sper să nu greșesc, pervertește gustul publicului. Ce s-ar putea face să schimbăm direcția?

Este o modă acum, care s-ar putea să treacă ca toate modele. Deocamdată media nu difuzează decât o anumită muzică. Chiar și în discuțiile de la Uniunea Compozitorilor se caută soluții pentru a convinge radiourile și televiziunile să diversifice gama de genuri, să găsească loc în programe, cu lucrări adecvate, și pentru muzica simfonică, camerală, de operă, corală. Difuzorii motivează absența acestora prin faptul că programând astfel de creații și-ar pierde ascultătorii. O gândire greșită. Radiourile, precum Radio București sau Radio Iași, care au păstrat în grilă astfel se emisiuni, sunt ascultate. Dar  pentru stațiile private aceste genuri de muzică nu există.

În Marea Britanie emite pe F.M. de câțiva ani un post privat de radio, care de la înființarea lui și-a propus programatic să difuzeze muzică clasică, evident lucrări consacrate ale genului, capodopere multe dintre acestea, selectate și pe criteriul atractivității. Într-un timp foarte scurt acest post a cucerit piața. Dovadă că există un public dornic de calitate, de valoare. Postul respectiv a devenit lider de audiență. Evident, succesul depinde de arta realizatorilor. Nu vei avea succes prin limitarea la experimente, dar ceea ce a trecut examenul timpului e gustat și apreciat.

Avem exemple chiar lângă noi, la Iași. La concertele Filarmonicii sala e plină de tineret.

E un eșantion redus din marea masă a publicului.

De bună seamă, dar sălile la concerte sunt mai mult pline decât goale. E vorba de prejudecăți, pur și simplu. Decidenții nu difuzează decât muzică ușoară și populară.

Și acestea au locul lor,  care acum este de-a dreptul expandat. Dar și această muzică nu întrunește atributele valorii.

E cred o frică. Ar trebui ca cei care conduc redacțiile și redactorii să aibă gust și pentru altă muzică.

Eu cred că la aceste posturi nu există profesioniști ai muzicii.

Ne inundă tot felul de muzică. Fac profesie din genul ușor. Cel mai gustate sunt concertele în piețe, concertele cu mulți decibeli. Sigur, este o modă. Noi muzicienii suntem convinși că muzica își va regăsi locul. Permanența clasicilor va învinge. Modernitate există și la Beethoven, și la Mozart, există și în timpurile noastre. Avangardele s-au cam încheiat. Suntem martorii unei reîntoarceri spre clasicitate. Acest postmodernism, cum îl numim, a adus și o nouă preocupare, cea a redescoperirii trecutului. Eu consider că muzica bună va învinge întotdeauna.

Viorel Munteanu s-a manifesta cu mult har și personalitate mai ales creația vocal-simfonică. A abordat cu succes și alte genuri muzicale, dar în astfel de lucrări, în care împletește cu măiestrie vocea umană cu sunetele instrumentelor în țesătură simfonică, a dat măsura cea mai înaltă a talentului său componistic. Un comentator avizat, un confrate, Doru Popovici, îl consideră a se situa în continuitatea lui George Enescu, ilustrând un postenescianism. Se regăsesc în opera sa, valorificate original, rafinat, influențe ale muzicii bizantine și psaltice. Sunt etalate cu eclatanță în lucrarea sa cea mai cântată „ Glasurile Putnei”. Se distinge în această operă vocal-simfonică monumentală aplecarea creatorului, afinitatea sa cu muzica pentru cor, care are o mare tradiție în Iași, de la Gavriil Muzicescu la Vasile Popovici, Vasile Spătărelu, Anton Zeman și Sabin Păutza, ultimii doi plecați de un timp din Iași. Muzica aceasta, modelatoare și înălțătoare, nu se mai bucură, din păcate, de  audiența de altădată, poate și pentru că nu se mai prea difuzează la radio și televiziune. Este genul muzical care a jucat un rol important în existența noastră ca neam, în configurarea pregnantă a identității naționale. Viorel Munteanu mai scrie o asemenea muzică, mai crede în viitorul ei? Va mai gusta publicul muzica corală, ori genul a căzut în desuetudine?

Muzica corală a intrat într-un con de umbră pentru câțiva ani. Va recâștiga terenul pierdut.

Era firesc acest recul, plătind tribut unei anumite perioade de timp când creațiile unor compozitori au fost obediente, au servit propagandei regimului trecut. Dar în acea perioadă mulți autori au dus mai departe linia mare și prestigioasă a acestei muzici, îmbogățind filonul, unul prețios.

S-au reînființat festivaluri. Chiar luna trecută m-au poftit cei de la Liceul de muzică din Iași la un concert maraton de colinde, cu mai multe coruri școlare. A durat șase ore. Este imposibil să dispară muzica corală. Mai mult tinerii compozitori, și nu numai ei, scriu piese corale. Televiziunea Română a patronat, împreună cu Universitatea de muzică din București, concursuri de creație corală. Festivalurile împânzesc țara. Iată, la Covasna are loc un festival de colinde. Văd că la noi la Iași e mai greu să avem un festival al colindelor.

Dar formațiile corale sunt tot mai puține.

E adevărat. Un reviriment se înregistrează  în mediul școlar, ceea ce e important. Acolo se sădește o pasiune. În multe licee se creează formațiuni corale. În școli însă nu trebuie să existe doar muzică corală. Ar fi o greșeală. Noi pregătim studenții noștri pentru a aborda și altfel de muzică. E de datoria lor să-i stimuleze pe elevi să învețe a cânta la chitară, la un instrument cu clape. Profesorul să-i atragă spre muzică nu numai prin muzica corală. Să interpreteze în clasă câteva piese, ceea ce poate stârni interesul și genera în timp pasiuni. Dar e de neconceput ca școlile mari și cu tradiție să nu aibă un cor.

Am parcurs C.V.-ul  lui Viorel Munteanu și am descoperit că a scris și opere didactice.

Au fost compuse pentru a fi interpretate de formațiile școlare.

E aceasta o preocupare mai generală a compozitorilor români de a oferi lucrări adecvate unui asemenea repertoriu? Socotesc că este ceva foarte necesar și cu urmări benefice.

Mulți dintre profesorii Facultăților de muzică, care sunt și compozitori, au cultivat și o astfel de muzică. Este nevoie de  asemenea creații pentru copii. Se cere să scrii pentru nivelul lor. Pe nivelul lor instrumental. Repertoriul are mereu trebuință de reîmprospătare. Altfel vor cânta numai piese din urmă cu o sută de ani. Procedând în felul acesta, le deschizi porțile spre limbajul muzical de azi. Am avut o experiență foarte frumoasă cu colindele. Am conceput un ciclu de colinde, de la o voce, de la cele culese din folclor, până la cor de copii și orchestră. Urmăresc să facă educație muzicală și se pretează să fie cântate în clasă, sau în școală în general. Am fost în acest demers al meu sprijinit de profesorul Viorel Bârleanu, cu vechi preocupări de educație muzicală școlară. Împreună am reușit să alcătuim și să dăm pe piață o culegere, zic eu de interes. A fost prezentată în multe locuri muzica aceasta și a încântat publicul. Sigur, nu e de imaginat ca să dispară creația corală.

Comentatorii operei lui Viorel Munteanu, și au fost destui, au remarcat fructificarea în creația sa a unor motive din folclorul nostru muzical. Cu o figură de stil s-a scris chiar despre o îmbăiere a creatorului cult în apele curate și înmiresmate ale tezaurului popular românesc. S-a comentat  îndreptățit că nu e vorba de o transcriere, ci de o sorbire a unui spirit, ce pulsează în plăsmuirile sale muzicale, la fel cum s-a petrecut  și în actul componistic demiurgic al lui George Enescu. E și în prezent folclorul o sursă de inspirație pentru compozitorii români și în particular pentru Viorel Munteanu?

În ce ne privește, ca școală de compoziție, cum au reliefat criticii și istoricii muzicali străini, această preluare a elementelor folclorice românești în creația noastră cultă  ne definește, e o fișă de personalitate. Avem o tradiție pe care o aducem la lumină.

Am observat cu prilejul celor două turnee în Franța, din 1994 și 1996 ale corului de copii „ Angeli” al Studioului de radio și televiziune din Iași, că toate creațiile românești interpretate, între care un loc proeminent l-au avut lucrările lui Viorel Munteanu, unele scrise special pentru corală, cu nota lor de specificitate națională, au prins cel mai tare. Nu mai conteneau aplauzele după audiția lor.

Și muzica religioasă prinde foarte mult în ultima vreme, pentru că noi avem o tradiție. Dacă o arătăm cucerim, ne dezvăluim bogăția de spirit.  Când ne prezentăm cu specificul nostru, în formele lui elevate, succesul e garantat

Dar asistăm și la o globalizare muzicală, prezentă mai ales în muzica ușoară, ce duce tocmai la pierderea unor singularități prețioase.

Muzica ușoară este singurul gen care a trecut la globalizare, dar de foarte mult timp. În muzica ușoară, cu mici excepții, peste tot nu se mai păstrează specificul. Însă, cum s-a văzut în invocatele turnee din Franța, când se aduce ceva nou dintr-o parte sau alta a lumii acesta stârnește interesul, chiar entuziasmul. Eu noi voi înceta să fac legătura dintre muzica bizantină și folclor. Poate acesta este un specific al creației mele, cum s-a notat în critica ce mi-a însoțit opera. „ Glasurile Putnei” este o lucrare care se inspiră numai din muzica bizantină și a fost documentată această moștenire de fostul meu profesor Gheorghe Ciobanu. El mi-a transcris special din neumele Școlii de la Putna, din melodiile acestei înalte academii de cânt bizantin. Eu le-am topit în acest poem vocal-simfonic. Nu am părăsit această direcție odată terminată lucrării. Am trecut la o altă etapă, la identificarea unor relații între muzica bizantină și folclor. Elementele respective îmi dau o mare libertate în creația unor cvartete, concerte. Acest gen de muzică pune aceleași probleme ca și muzica universală. Cu o condiție, ca tehnica muzicală să fie la îndemâna compozitorului, să o stăpânească și el va trece orice prag.

Domnule Viorel Munteanu ne-a apropiat pe nesimțite de sfârșitul „ Divanului duminical”.  Sper și eu, aidoma Domniei Voastre, să izbutim a ne păstra identitatea și să ne singularizăm și prin muzică. Speranța are temei în existența unor creatori români înzestrați, între care vă așezați cu prestanță. Vă mulțumesc că ați glăsuit azi telespectatorilor noștri.

Vă mulțumesc și eu.

Grigore Ilisei
Divanuri duminicale, T.V.R. Iași, 2002